Scheletul axial

Corpul uman conține 206 oase, organizate într-o structură numită schelet. Oasele scheletului sunt controlate de sute de mușchi scheletici, care la rândul lor sunt controlați de impulsuri nervoase primite de la sistemul nervos central.

Din punct de vedere anatomic, scheletul este împărțit în două mari categorii:

• Scheletul axial este compus din oase ale axului central al corpului, de exemplu craniul, coloana vertebrală și cușca toracică.

• Scheletul membrelor este compus din oasele membrelor superioare și inferioare, precum și din oasele care atașează membrele la corp.

Cele 80 de oase axiale

Scheletul axial, care reprezintă axul central al corpului uman, este alcătuit din 80 de oase. Acestea sunt: oasele cuștii toracice, ale coloanei vertebrale, ale craniului și osul hioid:

• Craniul prezintă două regiuni distincte: cutia craniană și oasele feței. Majoritatea oaselor craniului sunt plate și strâns legate între ele.

• Oasele feței adăpostesc câteva dintre organele de simț ale capului: ochii, urechile și nasul.

Craniul numără în total 29 de oase: cele 8 ale cutiei craniene, cele 14 ale feței, 6 oase ale urechii medii (câte 3 de fiecare parte) și osul hioid. Cele șase oscioare ale urechii medii sunt singurele oase axiale pe care textul capitolului nu le descrie nicăieri; ele apar numai în Figura 7.1.

Figura nr. 7.1. Oasele scheletului axial uman. Scheletul axial complet este format din 80 de oase. Cifrele din paranteze indică numărul total de oase pentru fiecare componentă a scheletului.

CUM SE CITEȘTE FIGURA:

• Oasele urechii medii, 6 la număr (3 de fiecare parte), intră în cele 80 de oase axiale.

• Diferența de 7 dintre craniul întreg [29] și suma cutiei craniene cu oasele feței, 22, e dată exact de cele 6 oscioare ale urechii medii plus hioidul.

• Hioidul e numărat în interiorul craniului, nu ca a patra piesă independentă a scheletului axial, cum îl listează textul.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Hioidul e numărat de două ori în feluri diferite. Proza îl enumeră ca a patra piesă a scheletului axial, alături de cușca toracică, coloană și craniu; Figura 7.1 îl bagă în cele 29 de oase ale craniului. Amândouă duc la 80, dar întrebarea „din ce se compune craniul” are răspunsul de pe figură: cutie craniană, oasele feței, oasele urechii medii și hioid.

Cutia craniană

Cutia craniană conține 8 oase unite între ele prin articulații imobile, zimțate, numite suturi. Calota craniană este alcătuită din trei oase:

• osul frontal, care formează fruntea și porțiunea anterioară a calotei craniene

• două oase parietale, plate, curbate, unite între ele pe linia mediană, care formează porțiunea posterioară a calotei craniene

• și osul occipital, care formează partea posterioară a cutiei craniene

◘ Osul frontal conține foramenele supraorbitale, orificii prin care nervii și vasele de sânge trec către frunte, precum și sinusurile frontale.

◘ Osul occipital prezintă un orificiu mare, prin care encefalul se continuă cu măduva spinării, numit foramen magnum. Acest os prezintă, de asemenea, două protuberanțe rotunjite, numite condilii occipitali. La acest nivel, craniul se articulează cu partea superioară a coloanei vertebrale.

Pereții laterali ai cutiei craniene sunt formați din două oase temporale. Aceste oase formează parțial și baza cutiei craniene. Prin orificiul acustic extern, un orificiu al osului temporal, undele sonore pătrund în cutia craniană. Sunetul traversează orificiul acustic extern ajungând la urechea internă, situată profund în interiorul osului temporal. Sub fiecare dintre cele două orificii se află o protuberanță rotunjită, apofiza mastoidă, locul de atașare pentru mulți dintre mușchii gâtului. Sub fiecare orificiu auditiv se găsește și o proeminență ascuțită, apofiza stiloidă, la care se atașează mușchii faringelui și ai limbii. Fosa mandibulară este o depresiune care marchează locul în care osul temporal se articulează cu mandibula. Apofiza zigomatică este o protuberanță a osului temporal, care contribuie la formarea pomeților obrajilor.

Figura nr. 7.2. Craniul, vedere laterală. (a) Anatomia externă a craniului, vedere lateral-dreaptă. (b) Anatomia internă a craniului, secțiune sagitală cu vederea părții stângi a craniului.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Tot ce știi despre numele suturilor vine de pe planșa asta: textul nu numește niciuna, iar figura numește patru, coronară, lambdoidă, scuamoasă și occipitomastoidă. A cincea, sutura sagitală, apare abia în Figura 7.4. Tot aici, reperele osului temporal se văd în raporturile lor reale, nu doar înșirate.

• Bolta craniană se citește din față spre spate ca frontal, parietal, occipital. Temporalul nu intră în boltă: el stă sub parietal, pe peretele lateral.

• Sutura occipitomastoidă cade sub sutura lambdoidă, jos de tot, la contactul dintre occipital și porțiunea mastoidă a temporalului.

• Sfenoidul nu e doar un os al bazei interne: pe peretele lateral extern, înaintea temporalului, iese la vedere aripa lui mare, prinsă între frontal, parietal și temporal.

• Orbita, nu nasul, e locul unde se văd etmoidul și osul lacrimal pe craniul întreg: amândouă apar pe peretele ei medial, iar șanțul lacrimal e la unghiul intern al ochiului.

• Reperele osului temporal nu sunt amândouă doar „sub” orificiu, ci se înșiră în ordine: orificiul auditiv extern, apofiza mastoidă înapoia și dedesubtul lui, apoi apofiza stiloidă, mult mai subțire, sub el și puțin mai în față.

• La nivelul mandibulei - condilul mandibular e cel posterior, imediat înaintea orificiului auditiv extern, apofiza coronoidă e cea anterioară, ascunsă sub arcul zigomatic, iar între ele stă incizura mandibulară.

• Mandibula are două foramene numite, pe fețe opuse, și niciunul nu apare în text: foramenul mental pe fața externă a corpului și foramenul mandibular pe fața internă a ramurii

• Ambele arcade dentare au proces alveolar, nu doar cea superioară: procesele alveolare sunt marcate și pe maxilă, și pe mandibulă.

• Septul nazal osos e făcut din două piese suprapuse, lama perpendiculară a osului etmoid, in partea superioara, și vomerul in partea inferioara a septului.

• Secțiunea sagitală arată două sinusuri: sinusul frontal, în osul frontal deasupra rădăcinii nasului, și sinusul sfenoidal, în corpul sfenoidului, înapoia cavității nazale.

• Două repere există numai pe figură: protuberanța occipitală externă, aflată pe fața externă a occipitalului, în punctul cel mai posterior al craniului, sub sutura lambdoidă, și apofiza pterigoidă, care coboară din sfenoid, înapoia maxilei.

• Osul palatin se vede în profil la capătul posterior al palatului dur, înapoia maxilei, ceea ce confirmă vizual împărțirea palatului dur descrisă în text.

Reperele osoase poartă nume standard, folosite la toate oasele corpului, nu numai la craniu. Ele se împart în deschideri, depresiuni, procese articulare și procese pentru inserția tendoanelor, mușchilor și ligamentelor.

Tabelul nr. 7.1. Caracteristicile oaselor și descrierea lor.

Osul sfenoid are forma unui fluture și formează partea anterioară a bazei interne a cutiei craniene. Glanda hipofiză este așezată în șaua turcească, o depresiune în formă de șa a osului sfenoid. Fața superioară a osului sfenoid conține o fantă, numită fisura orbitală superioară, prin care trec vase și nervi.

COMPLETARE: Sfenoidul are mult mai multe repere decât cele trei din text, toate vizibile pe figuri:
Aripa mare și aripa mică. Aripa mare se vede din afară, prinsă între frontal, parietal și temporal, și pe baza craniului; aripa mică numai în vederea superioară a bazei interne.
Gaura ovală, deschidere pereche în aripa mare.
Apofiza pterigoidă, care coboară spre planșeul cavității nazale.
În plus, sfenoidul se articulează și cu osul zigomatic, în fundul orbitei.

Osul etmoid separă cavitatea nazală de cutia craniană. Fibrele nervilor olfactivi, deci simțul mirosului, trec dinspre nas către encefal prin perforații, adică prin numeroase găuri mici ale osului etmoid. Aceste două perforații se găsesc într-o lamă osoasă subțire, orizontală, denumită lama ciuruită a etmoidului. Deasupra lamei ciuruite se află o proeminență triunghiulară, verticală, numită crista galli.

Figura nr. 7.3. Cutia craniană, vedere superioară și inferioară. (a) Mandibula este îndepărtată în această imagine, vedere inferioară. (b) Calota craniană a fost îndepărtată în această imagine, vedere superioară.

CUM SE CITEȘTE FIGURA:

• Palatul dur e făcut din exact două piese: apofiza palatină a maxilei în față, osul palatin în spate. Denumirea „apofiza palatină” apare numai pe figură.

• Condilii occipitali încadrează foramen magnum, câte unul de fiecare parte, pe marginea lui antero-laterală.

• Gaura ovală nu apare nicăieri în text: e o deschidere pereche în aripa mare a sfenoidului, înaintea și lateral de foramen magnum.

• Apofiza mastoidă și apofiza stiloidă nu stau una lângă alta: mastoida e cel mai lateral reper al bazei la acest nivel, mult în afara condilului occipital, iar stiloida e mai medială și mai anterioară decât ea.

• Sfenoidul are două perechi de aripi, distincte și marcate separat: aripa mică se vede numai în vederea superioară a bazei interne, aripa mare pe fața laterală (Figura 7.2) și pe fața inferioară.

• Aici sunt două orificii acustice diferite, unul spre exterior și unul spre encefal, iar textul îl menționează doar pe cel extern: orificiul acustic intern se deschide spre interiorul cutiei craniene, pe fața posterioară a porțiunii pietroase a temporalului.

• Gaura jugulară nu apare în text; pe figură e trasată între orificiul acustic intern și foramen magnum.

Oasele craniului sunt unite între ele prin suturi. La nou-născuți, însă, oasele nu sunt unite, iar spațiile dintre ele sunt încă membranoase. Aceste zone membranoase sunt numite fontanele („moalele capului”). Dezvoltarea incompletă a cutiei craniene îi permite acesteia să se îngusteze ușor în timpul nașterii și să crească semnificativ odată cu vârsta. După al doilea an de viață, fontanelele se osifică și suturile se formează complet.

Oasele feței

Masivul facial este format din 14 oase. Pe aceste oase se atașează mușchii masticatori. În același timp, ele oferă puncte de susținere și altor mușchi ai feței și ai capului.

Două oase, denumite oasele nazale, fuzionează pe linia mijlocie formând dosul nasului. Vomerul, un os vertical, component al septului nazal, împarte cavitatea nazală într-o cameră dreaptă și una stângă. Pe pereții laterali ai cavității nazale se găsesc două lame osoase denumite cornetele nazale inferioare. Cornetele și vomerul sunt acoperite de mucoasa nazală.

COMPLETARE: Cornetele nazale nu sunt toate oase separate. Cornetele nazale superioare și mijlocii sunt părți ale osului etmoid; numai cornetele inferioare sunt oase de sine stătătoare, iar ele sunt singurele numărate printre cele 14 oase ale feței. Cornetul mijlociu apare etichetat în Figura 7.4

Sub orbite sunt situate două oase ce reprezintă structuri de suport ale feței și formează parțial pomeții obrajilor. Aceste două oase sunt oasele zigomatice. Fiecare os zigomatic prezintă o apofiză temporală, care se unește cu apofiza zigomatică a osului temporal formând arcul zigomatic de la nivelul pomeților obrajilor.

Cele mai mici oase faciale sunt oasele lacrimale, care se găsesc la nivelul unghiului medial al ochiului. Șanțurile de pe oasele lacrimale permit scurgerea lacrimilor din orbită către cavitatea nazală.

Maxilarul superior este o denumire improprie a celor două maxile sudate între ele pe linia mediană. Ele conțin sinusuri de mari dimensiuni, numite sinusurile maxilare. Porțiunea anterioară a palatului dur este formată din oasele maxilare, iar cea posterioară din oasele palatine. Oasele palatine participă la formarea planșeului și pereților laterali ai cavității nazale.

Maxilarul inferior, altă denumire improprie, este format dintr-un os în formă de potcoavă denumit mandibulă, atașat de cutia craniană printr-o articulație de tip balama. La fiecare extremitate a mandibulei există câte un proces orientat cranial. O parte a procesului, condilul mandibular, se articulează cu fosa mandibulară a osului temporal. Cealaltă parte, apofiza coronoidă, reprezintă locul de atașare a mușchilor masticatori. Osul hioid, un os mic, arcuit, permite atașarea mușchilor limbii. El nu se articulează în mod direct cu niciun alt os.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Cele două procese ale mandibulei se confundă între ele. Pe Figura 7.2a se vede că sunt despărțite de incizura mandibulară, iar poziția lor e fixă: condilul mandibular e posterior, imediat înaintea orificiului auditiv extern, și se articulează cu fosa mandibulară a temporalului; apofiza coronoidă e anterioară, ascunsă sub arcul zigomatic, și primește mușchii masticatori.
Tot mandibula are câte două foramene mandibulare (pe fața internă a ramurii) și două foramene mentale sau găuri mentoniere (pe fața externă a corpului), câte unul de fiecare parte.

Figura nr. 7.4. Craniul, vedere anterioară.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Două repere există în tot capitolul numai aici, în vederea din față: sutura sagitală și cornetul nazal mijlociu. Proza nu le pomenește deloc. Tot de pe planșa asta se citește din ce oase e făcută orbita.

• Sutura sagitală e al cincilea nume de sutură din capitol și singurul vizibil din față: stă în vârful bolții, pe linia mediană, între cele două oase parietale.

• Cornetul mijlociu există doar pe figură: ea numește un cornet nazal mijlociu al osului etmoid, în timp ce proza vorbește numai despre cornetele nazale inferioare.

• Cornetul mijlociu e o parte a osului etmoid, iar cornetul inferior e un os de sine stătător, deci nu toate cornetele nazale sunt oase separate.

• Cele două cornete sunt suprapuse pe peretele lateral al fosei nazale, cel mijlociu deasupra și cel inferior dedesubt, amândouă întoarse spre linia mediană, unde stă vomerul.

• Sfenoidul e indicat de două ori în vedere anterioară, cu o etichetă în furcă: o dată în tâmplă și o dată în fundul orbitei.

• Orbita e construită din mai multe oase, toate vizibile din față, iar niciunul dintre raporturile astea nu apare în proză: frontalul deasupra, sfenoidul în fund, etmoidul și lacrimalul pe peretele medial, zigomaticul lateral, maxila dedesubt.

• Apertura nazală e mărginită sus de oasele nazale și lateral și jos de maxile, iar vomerul o împarte pe linia mediană.

• Din față, frontalul ocupă toată jumătatea superioară, în timp ce temporalul și parietalul se văd doar ca fâșii pe marginile laterale ale craniului.

REȚINE: Cele 14 oase ale feței, cu numărul lor: nazale 2, lacrimale 2, zigomatice 2, palatine 2, cornete nazale inferioare 2, maxile 2, vomer 1, mandibulă 1. Șase perechi plus două oase unice, iar cele două oase unice, vomerul și mandibula, sunt exact cele de pe linia mediană.
Hioidul nu intră aici: el e numărat separat, în cele 29 de oase ale craniului.

Coloana vertebrală

Coloana vertebrală, denumită de asemenea șira spinării, se extinde descendent de la baza craniului. Conține 26 de oase, denumite vertebre. Întreaga coloană vertebrală cuprinde 7 vertebre cervicale (în regiunea gâtului), 12 vertebre toracice (în regiunea toracelui), 5 vertebre lombare (în regiunea lombară), osul sacru (format prin fuziunea a 5 vertebre sacrale) și coccisul (format din fuziunea a 4 vertebre coccigiene).

Până deasupra sacrului, vertebrele sunt separate între ele prin intermediul discurilor intervertebrale. Aceste discuri, formate din cartilaj fibros, cu un nucleu central mai moale, absorb șocurile și permit flexibilitatea coloanei vertebrale. O presiune excesivă poate determina bombarea spre exterior a discului, afecțiune numită hernie de disc. O hernie de disc este extrem de dureroasă, deoarece bombarea discului comprimă măduva spinării sau un nerv spinal, producând o durere intensă și senzație de amorțeală.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Hernia de disc lombară nu poate comprima măduva spinării. Capitolul de față spune că discul bombat „comprimă măduva spinării sau un nerv spinal”, iar asta rămâne formularea de manual. Capitolul 11 stabilește însă că măduva spinării se termină în dreptul discului dintre prima și a doua vertebră lombară. Sub L2 nu mai există măduvă, ci numai rădăcini nervoase.
Deci o hernie lombară, cea mai frecventă, comprimă un nerv, nu măduva. Cele două afirmații vin din același manual și se bat cap în cap; reține-le pe amândouă și fii atent din ce capitol e formulată grila.

Privită din lateral, coloana vertebrală este curbată anterior în regiunile cervicală și lombară și posterior în regiunile toracală și sacrală. Aceste curburi întăresc coloana vertebrală și îi cresc flexibilitatea. O curbură laterală anormală a coloanei vertebrale poartă numele de scolioză. O exagerare a curburii posterioare toracice poartă numele de cifoză (cocoașă). O exagerare a curburii lombare se numește lordoză.

Figura nr. 7.5. Coloana vertebrală a scheletului axial. (a) Vedere anterioară a coloanei, ce arată localizarea vertebrelor. (b) Vedere laterală stângă, în care sunt prezentate curburile coloanei vertebrale.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Coloana are cinci segmente, dar numai patru curburi, iar figura arată de unde vine diferența: panoul (a) desparte vertebrele cervicale, toracice, lombare, sacrul și coccisul, în timp ce panoul (b) pune sacrul și coccisul împreună, într-o singură curbură sacrală.

• Fiecare curbură corespunde exact unei regiuni: cea cervicală ține de la vertebra 1 la 7, cea toracică de la 1 la 12, cea lombară de la 1 la 5, iar cea sacrală acoperă sacrul plus coccisul.

• Numerotarea vertebrelor reîncepe de la 1 în fiecare regiune (1-7, 1-12, 1-5), deci nu există o numerotare continuă de la 1 la 24, iar sacrul și coccisul nu primesc numere.

• Corpurile vertebrale cresc progresiv în dimensiune de sus în jos, cele cervicale cele mai mici și cele lombare cele mai mari. Proza spune doar că ele „susțin greutatea”, fără să dea gradientul.

• Forma apofizei spinoase se schimbă cu regiunea: cele toracice sunt lungi și coboară oblic, suprapunându-se ca țiglele pe acoperiș, cele lombare sunt scurte și aproape orizontale.

• Săgeata din capul panoului (b) fixează sensul, anterior în stânga imaginii și posterior în dreapta: corpurile vertebrale formează stâlpul anterior al coloanei, iar apofizele spinoase ies posterior.

• Sacrul e un bloc triunghiular, cu baza lată sus, articulată cu ultima lombară, și vârful jos. E mai lat decât orice vertebră lombară, brăzdat de linii transversale de fuziune și străbătut de patru perechi de orificii, pe care textul nu le pomenește.

• Coccisul e o piesă mică, mai îngustă decât vârful sacrului, care se termină ascuțit.

• O linie de indicație arată „Discuri intervertebrale” spre spațiile dintre vertebrele lombare inferioare.

Vertebrele individuale variază în dimensiune și formă. Fiecare vertebră prezintă un corp, cilindrul osos situat între discuri, care susține greutatea. Corpurile vertebrale se opun forțelor de compresie exercitate în timpul mișcărilor.

Fiecare vertebră prezintă un arc vertebral, care se extinde în spatele corpului, înconjurând și protejând măduva spinării pe măsură ce aceasta traversează găurile vertebrale, numite și foramene vertebrale. Vertebrele au, de asemenea, apofize spinoase în apropierea liniei mijlocii și apofize transverse de fiecare parte a liniei mijlocii. Ambele tipuri de apofize reprezintă locul de atașare a mai multor mușchi ai spatelui, dar și al ligamentelor care susțin coloana vertebrală. Aceeași funcție de susținere o au și apofizele articulare superioare și inferioare.

Arcul vertebral este format din doi pediculi, cilindri osoși scurți care se desprind din corpul vertebral și se orientează spre posterior, formând părțile laterale ale arcului vertebral. Pediculii prezintă incizuri la nivelul marginilor lor care, împreună cu incizurile pediculilor de pe vertebrele adiacente, formează orificii numite foramene intervertebrale. Nervii cu originea la nivelul măduvei spinării trec prin aceste orificii și se distribuie către țesuturi.

Figura nr. 7.6. Detaliile unei vertebre tipice. (a) Vedere de sus a unei vertebre, ilustrând apofizele vertebrale cele mai importante. (b) Vedere laterală dreaptă a trei vertebre, cu structurile asociate.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Arcul vertebral nu e făcut numai din cei doi pediculi, cum spune textul: figura mai numește o piesă, lamina, pe care proza nu o menționează deloc.

• Piesele arcului se înșiră dinspre corpul vertebral spre înapoi: pedicul, lamina, apofiză spinoasă, iar apofiza transversă se desprinde la joncțiunea dintre pedicul și lamina.

• Corpul nu face parte din arc, dar închide orificiul: gaura vertebrală e un inel osos complet, mărginit anterior de corpul vertebral și posterior și lateral de arcul vertebral.

• Apofiza spinoasă e unică și mediană, în timp ce apofizele transverse, pediculii, laminele și apofizele articulare sunt perechi, câte una de fiecare parte.

• Apofizele articulare fac articulații între vertebre vecine, nu sunt doar zone de inserție, cum le prezintă proza: în panoul (b), apofiza articulară inferioară a unei vertebre se suprapune peste apofiza articulară superioară a vertebrei de dedesubt.

• Foramenul intervertebral e o deschidere laterală, la nivelul discului, mărginită în față de corpurile vertebrale și de disc, în spate de apofizele articulare, iar sus și jos de pediculii celor două vertebre vecine.

• Canalul vertebral și foramenul intervertebral sunt două lucruri diferite: primul e tunelul longitudinal format din găurile vertebrale suprapuse și conține măduva, al doilea e o poartă laterală de ieșire, câte una la fiecare etaj.

• Discul intervertebral stă exclusiv între corpurile vertebrale. Între arcurile a două vertebre vecine nu există disc, acolo contactul se face prin apofizele articulare.

• O hernie de disc poate atinge măduva dinspre față: măduva trece imediat înapoia corpurilor vertebrale și a discurilor și imediat înaintea laminelor și a apofizelor spinoase.

Două dintre vertebrele cervicale prezintă particularități:

• Prima vertebră, numită atlas, susține și contribuie la mișcările capului. Cele două procese ale sale, denumite fațete, se articulează cu condilii occipitali ai cutiei craniene.

• Cea de-a doua este axisul. Apofiza odontoidă (dintele) a acestui os se orientează în sus și pătrunde în gaura vertebrală a atlasului. Rotațiile capului au la bază această articulație.

Cușca toracică

Cușca toracică este formată din stern și coaste, care împreună alcătuiesc o cutie protectoare. Sternul este compus din trei părți: manubriul, porțiunea superioară cu formă de scut, corpul, de forma unei lame de pumnal, așezat central și atașat de coaste, și apofiza xifoidă, în partea inferioară.

COMPLETARE: Pe planșă, acolada „Stern” grupează patru elemente, nu trei. Între manubriu și corp e etichetat unghiul sternal, reper care nu apare nicăieri în proză și care se află la nivelul la care se prinde cartilajul coastei a 2-a.
Tot acolo, marginea superioară a manubriului are trei scobituri: incizura jugulară (suprasternală) pe linia mediană și câte o incizură claviculară de fiecare parte, unde se prinde clavicula.

Adultul prezintă 12 perechi de coaste. Primele 7 perechi se numesc coaste adevărate, pentru că se articulează direct cu sternul prin intermediul cartilajelor costale hialine. Acest tip de articulație asigură flexibilitate coastelor și amortizează șocurile exercitate asupra cuștii toracice. Capetele plate ale coastelor se numesc fațete.

Următoarele 5 perechi de coaste se numesc coaste false, deoarece nu se articulează direct cu sternul. Coastele 8, 9 și 10 prezintă cartilaje costale, dar acestea fuzionează cu cartilajul coastei 7. Coastele 11 și 12 nu prezintă cartilaj, nu se atașează sternului și se numesc coaste flotante.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Coastele flotante sunt tot coaste false. Împărțirea nu e în trei grupe paralele, ci în două, dintre care a doua are un subgrup: adevărate 1-7, false 8-12, iar dintre cele false, perechile 11 și 12 sunt și flotante.
Criteriul e unul singur, modul de atașare la stern: adevăratele au cartilaj propriu până la stern, coastele 8-10 au cartilaj dar el urcă și se unește cu al coastei a 7-a, iar 11 și 12 nu au cartilaj deloc. Legenda Figurii 7.7 spune exact asta: zece perechi atașate de cartilaje și două perechi flotante.

Figura nr. 7.7. Vedere anterioară a cuștii toracice, parte a scheletului axial. Zece perechi de coaste sunt atașate de cartilajele costale, iar două perechi sunt coaste flotante.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Sternul nu are trei părți, cum îl descrie proza, ci patru pe figură: acolada „Stern” grupează manubriu, unghi sternal, corp și apofiză xifoidă. Unghiul sternal nu apare nicăieri în text.

• Unghiul sternal cade exact la joncțiunea dintre manubriu și corp, la nivelul la care se prinde cartilajul coastei a 2-a.

• Marginea superioară a manubriului are trei scobituri, niciuna pomenită în text: incizura jugulară (suprasternală) pe linia mediană și câte o incizură claviculară de fiecare parte, unde se prinde clavicula.

• Coastele coboară oblic dinspre coloană spre stern, deci capătul vertebral al fiecărei coaste e mai sus decât capătul ei sternal.

• Cartilajele coastelor 8, 9 și 10 urcă și se unesc cu cartilajul coastei a 7-a într-o margine comună: ele au cartilaj, dar nu ating sternul.

• Coastele 11 și 12 se termină liber în peretele lateral, scurte, fără cartilaj și fără nicio legătură cu rebordul costal, iar coasta 12 e mai scurtă decât coasta 11.

• Fiecare coastă corespunde vertebrei cu același număr, fiindcă numerotarea coastelor merge în paralel cu cea a vertebrelor toracice: coasta 11 pleacă de la T11, coasta 12 de la T12.

• Vertebrele lombare nu poartă coaste: L1 și L2 sunt marcate sub ultima coastă.

• Spațiul intercostal, spațiul dintre două coaste vecine, e trecut ca reper de sine stătător.

• Apofiza xifoidă e la capătul de jos al sternului, în vârful unghiului format de cele două reborduri costale.

• Coloana de etichete din stânga intercalează vertebrele cu coastele, în ordinea reală de sus în jos: T1, T2, coasta 1 până la coasta 8, T11, T12, coasta 9, L1, coasta 10, L2.