4
.
Glandele endocrine
mins
9 subcapitole
Generalități
Glandele cu secreție internă sunt formate din epitelii secretorii, ale căror celule produc substanțe active, numite hormoni, pe care îi eliberează direct în sânge. Asta le deosebește de glandele exocrine, care își varsă produsul printr-un canal.
Hormonii sunt substanțe chimice specifice, care acționează la distanță de locul sintezei și produc efecte caracteristice. Ei sunt eliberați în sânge și transportați spre toate celulele corpului, dar răspunde numai celula care are ce le răspunde.
Se consideră glande endocrine: hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, testiculul, ovarul, pancreasul insular, timusul, epifiza și, temporar, placenta.
REȚINE: Lista are zece intrări, iar ultima, placenta, e trecută explicit ca temporară. Formularea manualului e „pancreasul insular”, de la insulele Langerhans, nu „pancreasul tisular”; e singura formă care apare în carte.
Există și alte organe care, în afara funcției lor principale, au și celule cu rol endocrin: antrul piloric secretă gastrina, duodenul secretă 6-8 hormoni cu rol în reglarea activității secretorii și motorii a aparatului digestiv, rinichiul secretă renina și eritropoietina.
În plus, unii neuroni hipotalamici și ai altor organe nervoase au și activitate secretorie, proces numit neurosecreție, care reprezintă tot o funcție endocrină. Astfel, sistemul endocrin este conceput ca un sistem anatomo-funcțional complex, controlat de sistemul nervos, având rolul de a regla și coordona pe cale umorală activitatea diferitelor organe, pe care le integrează în ansamblul funcțiilor organismului.
Principalul rol al glandelor endocrine constă în reglarea metabolismului celular.
MNEMONIC: Trei cifre de reținut din organele cu rol endocrin secundar: antrul piloric dă un hormon, gastrina; duodenul dă 6-8; rinichiul dă doi, renina și eritropoietina. Duodenul e singurul din listă la care manualul nu numește niciun hormon, ci doar câți sunt.
Figura nr. 57. Glandele endocrine.
CUM SE CITEȘTE FIGURA: Figura adună toate glandele pe un singur corp și le așază de sus în jos, de la cap la pelvis. E o siluetă masculină văzută din față, așa că perechile se citesc invers față de cum le vezi: ce e în stânga imaginii e partea dreaptă a corpului. Din același motiv ovarul apare separat, într-un insert cu uterul și ovarele, fiindcă pe corpul desenat n-are unde sta. Ce merită urmărit pe ea sunt vecinătățile: cine stă deasupra cui și cine trece prin fața cui.
Ordinea glandelor de sus în jos: hipotalamusul și hipofiza la baza encefalului, epifiza tot în cap, tiroida cu paratiroidele la baza gâtului, timusul în torace, suprarenalele și pancreasul în abdomen, gonadele în pelvis.
Hipotalamusul e deasupra hipofizei și legat de ea prin tija pituitară.
Epifiza și hipofiza sunt la același nivel pe verticală, dar epifiza e posterioară, iar hipofiza anterioară.
Paratiroidele nu se pot deosebi de tiroidă pe o vedere anterioară, fiindcă stau pe fața posterioară a lobilor tiroidieni; figura le trece împreună.
Timusul e în torace, sub nivelul tiroidei.
Rinichiul stâng, cu suprarenala lui, e mai sus decât cel drept, și la polul superior, și la cel inferior.
Suprarenala e glanda pereche așezată pe polul superior al fiecărui rinichi.
Coada pancreasului trece anterior de rinichiul stâng, deci rinichiul stâng are raport posterior cu ea.
Testiculul drept e mai ridicat decât cel stâng, deci asimetria din pelvis merge invers față de cea de la rinichi.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Enumerarea din text și legenda figurii nu coincid. Textul listează hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, testiculul, ovarul, pancreasul insular, timusul, epifiza și, temporar, placenta. Legenda figurii pune în plus hipotalamusul și nu are deloc placenta. O grilă care spune „conform figurii” și una care spune „conform textului” nu se rezolvă la fel.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Rinichiul drept este cel situat mai jos, împins în jos de ficat, iar rinichiul stâng e cel mai sus. Pe planșă se vede la ambele capete: blocul renal stâng începe mai sus și se termină mai sus. Enunțul invers sună la fel de bine și e fals.
Hipofiza
Hipofiza, numită și glanda pituitară, este localizată la baza encefalului, înapoia chiasmei optice, pe șaua turcească a osului sfenoid. Are formă rotunjită, diametrul de 1,3 cm și cântărește 500 mg. Este alcătuită din trei lobi: anterior, mijlociu (intermediar) și posterior.
Lobul anterior și cel intermediar constituie adenohipofiza, iar lobul posterior, neurohipofiza. Lobul anterior este partea cea mai dezvoltată a glandei, 75 % din masa hipofizei, în timp ce lobul intermediar reprezintă numai 2 %, fiind redus la o simplă lamă epitelială, aderentă de lobul posterior.
REȚINE: Cifrele hipofizei: 1,3 cm diametru, 500 mg greutate, 75 % lobul anterior, 2 % lobul intermediar.
Împărțirea se face 2 la 1, dar nu pe lobii pe care i-ai aștepta: adenohipofiza cuprinde lobul anterior și pe cel intermediar, iar neurohipofiza numai lobul posterior.
Între hipofiză și hipotalamus sunt relații anatomice și funcționale. Anatomic, hipofiza este legată de hipotalamus prin tija pituitară. Între regiunea mediană a hipotalamusului și adenohipofiză există o legătură vasculară, sistemul port-hipotalamo-hipofizar, descris de anatomistul român Grigore T. Popa împreună cu Unna Fielding. Între hipotalamusul anterior și neurohipofiză există o legătură nervoasă, tractul hipotalamo-hipofizar.
Prin aceste legături vasculare și nervoase și prin produșii de neurosecreție, hipotalamusul controlează și reglează secreția hipofizei, iar prin intermediul acesteia coordonează activitatea întregului sistem endocrin.
MNEMONIC: Legătura se potrivește cu numele lobului: la adenohipofiză, care e glandulară, legătura e vasculară, prin sistemul port. La neurohipofiză, care e nervoasă, legătura e nervoasă, prin tractul hipotalamo-hipofizar. Cine le inversează pierde jumătate din grilele pe hipofiză.
Figura nr. 58. Legăturile nervoase și vasculare hipotalamo-hipofizare.
CUM SE CITEȘTE FIGURA: Figura se citește de sus în jos, ca un traseu, și tot ce decide e ce ajunge unde. Corpii neuronali multipolari stau sus, în hipotalamus; din ei coboară axonii, care merg neîntrerupt până în neurohipofiză. În adenohipofiză nu pătrunde nicio fibră, ci numai o rețea de capilare. Cele două legături dintre hipotalamus și hipofiză sunt, așadar, așezate una lângă alta, iar figura arată care dintre ele ajunge la care lob.
Neuronii secretori din hipotalamus sunt multipolari, iar de la ei coboară mai multe fibre, nu una singură.
Regiunea mediană e superioară tijei pituitare: una se termină exact acolo unde începe cealaltă.
Sistemul port are două rețele de capilare, una în regiunea mediană și una în adenohipofiză; ele sunt cele două stații ale lui.
Plexul din regiunea mediană și de pe tija pituitară e arterio-venos, cu vase de amândouă felurile, iar cel din adenohipofiză e exclusiv venos.
În neurohipofiză nu ajunge nicio rețea vasculară, ci numai fibrele, continuarea axonilor hipotalamici.
Lobul intermediar e o lamelă subțire între adenohipofiză și neurohipofiză, nu un corp de sine stătător.
Adenohipofiza e anterioară, neurohipofiza posterioară.
Artera hipofizară superioară vine dinspre anterior, din carotida internă, și urcă spre regiunea mediană, fără să atingă corpul glandei.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Două etichete diferite au același nume în legendă, „capilare”. Cine reține doar cuvântul pierde exact distincția pe care figura o face: rețeaua primară, din regiunea mediană, și rețeaua secundară, din adenohipofiză. Ele două formează sistemul port.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Neurohipofiza nu are pe planșă niciun capilar desenat. Legătura cu ea este nervoasă, nu vasculară; sistemul port merge la adenohipofiză. Un enunț de tipul „sistemul port-hipotalamo-hipofizar irigă neurohipofiza” e fals și pe text, și pe figură.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Chiasma optică nu se poate citi de pe planșă. Nu e etichetată și nu e denumită nicăieri în figură. Raportul „hipofiza este situată înapoia chiasmei optice” e text de manual, din prima frază a subcapitolului, și de acolo se citează, nu de pe desen.
Adenohipofiza
Este situată în partea anterioară, dar se întinde și posterior, înconjurând aproape complet neurohipofiza.
Hormonii adenohipofizei sunt glandulotropi, având ca organe-țintă alte glande endocrine, adică ACTH, TSH, FSH și LH, și non-glandulotropi, adică STH și prolactina.
MNEMONIC: Patru glandulotropi, doi non-glandulotropi. Glandulotropii se termină toți în „-tropi” și au fiecare o glandă de comandat: ACTH la corticosuprarenală, TSH la tiroidă, FSH și LH la gonade. Non-glandulotropii, STH și prolactina, lucrează direct pe țesuturi, fără glandă intermediară.
Hormonul somatotrop (STH), denumit și hormon de creștere, stimulează, împreună cu insulina, hormonii tiroidieni și hormonii gonadici, creșterea organismului. STH stimulează condrogeneza la nivelul cartilajelor de creștere metafizare (diafizoepifizare), determinând creșterea în lungime a oaselor. Majoritatea efectelor lui se exercită indirect, prin acțiunea unui sistem de factori de creștere numiți somatomedine.
După pubertate, STH produce îngroșarea oaselor lungi și dezvoltarea oaselor late. Stimulează creșterea mușchilor și a viscerelor, cu excepția creierului. STH determină o retenție de compuși ai Ca, Na, K, P și N.
REȚINE: STH nu lucrează singur: creșterea o face împreună cu insulina, hormonii tiroidieni și cei gonadici.
Efectul pe os își schimbă natura cu vârsta: înainte de pubertate dă creștere în lungime, prin cartilajele de creștere, după pubertate dă îngroșare.
Singurul organ care nu răspunde la STH este creierul.
Cei cinci compuși reținuți: Ca, Na, K, P, N. Reținuți, nu eliminați.
Hipersecreția are consecințe diferite după vârstă. Dacă survine înainte de pubertate, se produce gigantismul: individul atinge talii de peste 2 metri, prin creșterea exagerată în lungime a extremităților, iar intelectul nu este afectat. După pubertate se produce acromegalia, caracterizată prin creșterea exagerată a oaselor feței, a mandibulei și a oaselor late în general, dar și prin îngroșarea buzelor, creșterea viscerelor, adică inimă, ficat, rinichi, limbă, și alungirea exagerată a mâinilor și picioarelor.
Hiposecreția produce, la copil, oprirea creșterii somatice, dar nu a celei neuropsihice. Boala se numește piticism (nanism) hipofizar. Indivizii sunt de talie mică, 1,20-1,30 m, dar proporționat dezvoltați și cu intelectul normal.
MNEMONIC: Cele trei boli ale STH se așază pe două axe: cât și când.
Prea mult, înainte de pubertate: gigantism. Prea mult, după pubertate: acromegalie. Prea puțin, la copil: nanism hipofizar.
În toate trei, intelectul rămâne normal. E singura familie de boli endocrine din capitol la care manualul insistă pe asta.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Manualul spune despre acromegalie două lucruri diferite, în două locuri diferite. Aici scrie „alungirea exagerată a mâinilor și picioarelor”. La disfuncțiile endocrine, de la finalul capitolului, scrie „creșterea în grosime a oaselor lungi și a țesuturilor moi”. Ambele formulări sunt tipărite, deci ambele pot fi cerute ca răspuns corect. Reține-le pe amândouă și răspunde după enunțul care ți se dă.
Prolactina, numită și hormonul mamotrop sau luteotrop (LTH), stimulează, la femeie, secreția lactată a glandei mamare, sensibilizată în prealabil de estrogeni și progesteron. Prolactina este un inhibitor al activității gonadotrope, fiind capabilă să prevină ovulația.
Secreția de prolactină în afara sarcinii este stimulată de efortul fizic, stresul psihic și chirurgical, hipoglicemie și somn. În timpul sarcinii, secreția crește gradat, atinge un vârf la naștere și revine la nivelul de control după aproximativ 8 zile. Suptul determină creșterea temporară a secreției.
REȚINE: Prolactina face două lucruri opuse ca sens: pornește lactația și oprește ovulația. Al doilea efect e cel care se uită și e exact cel cerut la grilă.
Curba din sarcină: crește gradat, vârf la naștere, revine la normal în 8 zile. Suptul o ridică din nou, temporar.
Hormonul adrenocorticotrop (ACTH, corticotropina) stimulează activitatea secretorie a glandei corticosuprarenale, crescând concentrația sangvină a glucocorticoizilor și a hormonilor sexosteroizi. Asupra secreției de mineralocorticoizi, efectele ACTH sunt mai reduse. În afara acțiunii indirecte, ACTH stimulează direct melanogeneza în celulele pigmentare, adică în melanocite, producând închiderea culorii pielii.
Hipersecreția de corticotropină produce atât efectele excesului de glucocorticoizi, cât și efectele melanocito-stimulatoare, la nivelul tegumentului: diabetul bronzat. Hiposecreția de ACTH produce efectele caracteristice deficitului de glucocorticoizi, descrise la corticosuprarenală: hipotensiune, adinamie, pierdere de apă și sare.
REȚINE: ACTH are trei ținte inegale: puternic pe glucocorticoizi și pe sexosteroizi, slab pe mineralocorticoizi, și, pe lângă glandă, direct pe melanocite.
Ultima acțiune e cea care explică numele bolii: diabet bronzat, adică exces de glucocorticoizi plus pigmentarea pielii.
Hormonul tireotrop (tireostimulina, TSH) stimulează sinteza și secreția de hormoni tiroidieni. Hipersecreția de TSH poate duce la hipertiroidism, de exemplu boala Basedow, iar hiposecreția duce la insuficiență tiroidiană.
Hormonii gonadotropi (gonadostimulinele) controlează funcția gonadelor. Hormonul foliculostimulant (FSH), la bărbat, stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi și spermatogeneza, iar la femeie determină creșterea și maturarea foliculului de Graaf și secreția de estrogeni. Hormonul luteinizant (LH) acționează, la bărbat, prin stimularea secreției de androgeni de către celulele interstițiale testiculare Leydig, iar la femeie determină ovulația și apariția corpului galben, a cărui secreție de progesteron și estrogeni o stimulează.
MNEMONIC: FSH are „F” de la folicul: la femeie face foliculul de Graaf, la bărbat face tubii seminiferi și spermatogeneza. Adică, în ambele sexe, se ocupă de celula sexuală.
LH are „L” de la luteinizant, adică de la corpul galben: la femeie declanșează ovulația și corpul galben, la bărbat pornește androgenii din celulele Leydig. Adică, în ambele sexe, se ocupă de hormonii sexuali.
Hormon | Grupă | Țintă | Acțiune principală |
|---|---|---|---|
Hormonul somatotrop (STH) | non-glandulotrop | oase, mușchi, viscere | creșterea organismului; condrogeneza la cartilajele de creștere; retenție de Ca, Na, K, P și N |
Prolactina (LTH) | non-glandulotrop | glanda mamară, gonadele | stimulează secreția lactată; inhibă activitatea gonadotropă și poate preveni ovulația |
Hormonul adrenocorticotrop (ACTH) | glandulotrop | corticosuprarenala, melanocitele | crește glucocorticoizii și sexosteroizii, mai puțin mineralocorticoizii; stimulează direct melanogeneza |
Hormonul tireotrop (TSH) | glandulotrop | tiroida | stimulează sinteza și secreția de hormoni tiroidieni |
Hormonul foliculostimulant (FSH) | glandulotrop | gonadele | la bărbat, tubii seminiferi și spermatogeneza; la femeie, foliculul de Graaf și secreția de estrogeni |
Hormonul luteinizant (LH) | glandulotrop | gonadele | la bărbat, androgenii din celulele Leydig; la femeie, ovulația și corpul galben |
Tabelul nr. 4.1. Hormonii adenohipofizei.
Lobul intermediar (mijlociu)
Reprezintă 2 % din masa hipofizei și, anatomic, face parte din adenohipofiză. Secretă un hormon de stimulare a pigmentogenezei, numit hormon melanocitostimulant (MSH), care are același precursor ca ACTH-ul. Hipotalamusul secretă un hormon de inhibare a secreției de MSH.
REȚINE: Lobul intermediar e numit „mijlociu”, dar ține de adenohipofiză, nu e o a treia piesă independentă.
MSH și ACTH au același precursor, de aceea pigmentarea pielii apare și în bolile cu ACTH mult, nu numai în cele cu MSH mult.
Lobul posterior (neurohipofiza)
Hormonii eliberați în circulație de către neurohipofiză sunt vasopresina, adică hormonul antidiuretic (ADH), și oxitocina. Ei sunt secretați în hipotalamusul anterior, iar punerea lor în circulație se face sub influența hipotalamusului, prin tija pituitară.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Neurohipofiza nu sintetizează nimic, doar eliberează. Manualul e explicit: cei doi hormoni „sunt secretați în hipotalamusul anterior”, iar neurohipofiza îi pune în circulație. Un enunț de tipul „neurohipofiza secretă ADH și oxitocină” contrazice litera cărții, deși e formularea care circulă cel mai des.
Vasopresina (ADH) are ca acțiune principală creșterea absorbției facultative a apei la nivelul tubilor distali și colectori ai nefronului. În afară de reducerea volumului și concentrarea urinei, ADH produce și reducerea secrețiilor tuturor glandelor exocrine și, prin aceasta, contribuie la menținerea volumului lichidelor organismului. În doze mari, ADH produce vasoconstricție.
Hiposecreția de ADH determină pierderi mari de apă, în special prin urină, a cărei cantitate poate ajunge până la 20 l în 24 de ore. Boala se numește diabet insipid și survine în leziuni ale hipotalamusului sau ale neurohipofizei.
Oxitocina (ocitocina) stimulează contracția musculaturii netede a uterului gravid, mai ales în preajma travaliului, și expulzia laptelui din glanda mamară, datorată contracției celulelor mioepiteliale care înconjoară alveolele.
REȚINE: Numele spune acțiunea, dar numai pe jumătate. Vaso-presina presează vasele, adică face vasoconstricție, dar numai în doze mari; acțiunea ei principală e antidiuretică, pe tubii distali și colectori.
Oxitocina are exact două acțiuni în manual: uterul gravid și expulzia laptelui. Nu are nicio acțiune respiratorie.
MNEMONIC: Cele două boli cu „diabet” în nume din capitolul ăsta n-au nicio legătură cu zahărul.
Diabet insipid = lipsă de ADH, urină multă și fără gust, până la 20 l pe zi.
Diabet bronzat = exces de ACTH, cu piele închisă la culoare.
Al treilea, diabetul zaharat, vine abia la pancreas.
Glandele suprarenale
Glandele suprarenale sunt glande pereche, situate la polul superior al rinichiului. Fiecare este formată dintr-o porțiune corticală (periferică) și una medulară, diferite din punct de vedere embriologic, anatomic și funcțional.
Figura nr. 59. Structura glandei suprarenale.
CUM SE CITEȘTE FIGURA: Cele trei desene coboară în mărire, de la rinichiul cu suprarenala așezată ca o calotă pe polul lui superior, la glanda secționată, apoi la blocul de țesut. Pe bloc, informația principală e grosimea: corticala e mult mai groasă decât medulara, iar înăuntrul ei fasciculata singură ține două treimi. Ordinea zonelor, dinspre exterior spre interior, e chiar ordinea celor trei grupe de hormoni corticali din lecție.
Suprarenala stă ca o calotă pe polul superior al rinichiului, nu lipită de fața lui anterioară.
Ordinea straturilor, de la exterior spre interior: banda de acoperire de la suprafață, zona glomerulară, zona fasciculată, zona reticulată, medulara.
Corticala nu începe chiar la suprafața glandei: deasupra zonei glomerulare mai rămâne o bandă de acoperire, lăsată în afara ei.
Zona fasciculată ocupă circa două treimi din grosimea corticalei.
Zona glomerulară și zona reticulată au grosimi aproape egale între ele și de circa patru ori mai mici decât fasciculata.
Corticala e de circa trei ori și jumătate mai groasă decât medulara.
Zona fasciculată se recunoaște după striurile verticale paralele care îi dau aspectul de fascicule și, de acolo, numele.
Trecerea de la zona reticulată la medulară e cea mai netă schimbare de nuanță, medulara fiind vizibil mai închisă.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Zona glomerulară e stratul cel mai superficial al CORTICALEI, nu al glandei. Pe bloc, deasupra ei mai există o bandă de acoperire, lăsată în afara acoladei corticalei. Distractorul clasic o dă drept „stratul cel mai extern al glandei suprarenale”.
COMPLETARE: Banda de acoperire de la suprafața corticosuprarenalei, cea lăsată în afara acoladei, este un epiteliu pavimentos. Nu poartă etichetă pe planșă și nu e denumită în textul manualului, dar structura se vede și faptul se poate cere.
Corticosuprarenala (CSR)
Hormonii secretați de corticosuprarenală sunt de natură lipidică și se sintetizează din colesterol. Rolul lor este vital. În funcție de acțiunea principală, ei se împart în trei grupe: mineralocorticoizi, glucocorticoizi și sexosteroizi.
1. Mineralocorticoizii, cu reprezentantul principal aldosteronul, joacă rol în metabolismul sărurilor minerale. Ei determină reabsorbția Na⁺ în schimbul K⁺ sau H⁺, pe care îi excretă la nivelul tubilor uriniferi contorți distali și colectori. Se produc kaliurie, adică potasiu în exces în urină, și acidurie, adică urină acidă. Reabsorbția sodiului este însoțită de reabsorbția clorului, iar reabsorbția apei este consecința gradientului osmotic creat de transportul de NaCl.
Prin acțiunea sa de reținere a Na⁺ în organism, aldosteronul are rol în menținerea presiunii osmotice a mediului intern, a volumului sangvin și a echilibrului acido-bazic. Celule-țintă asemănătoare se află și în glandele sudoripare, salivare și colice.
REȚINE: Aldosteronul face un schimb: reține Na⁺ și scoate K⁺ sau H⁺. De aici vin cele două cuvinte cerute la grilă, kaliurie și acidurie.
Ce urmează sodiul: clorul, prin reabsorbție, și apa, dar apa numai prin gradient osmotic, nu prin transport propriu.
Aldosteronul nu lucrează doar în rinichi: are celule-țintă asemănătoare în glandele sudoripare, salivare și colice.
Hipersecreția de aldosteron, boala Conn, duce la retenție masivă de sare și apă și determină edeme și hipertensiune. Hiposecreția se întâlnește în cazul insuficienței globale a CSR, boala Addison. La acești bolnavi are loc o pierdere de sare și apă, urmată de hipotensiune și adinamie, adică scăderea capacității de efort.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Manualul rezervă numele boala Addison pentru insuficiența globală a corticosuprarenalei, adică pentru deficitul de mineralocorticoizi și de glucocorticoizi luate împreună. Hiposecreția de ACTH dă efectele deficitului de glucocorticoizi, dar cartea nu o numește boala Addison. E scurtcircuitul care se face cel mai des la recapitulare.
2. Glucocorticoizii sunt reprezentați în special de cortizon și hidrocortizon (cortizol). Circulă în sânge legați de proteinele plasmatice, iar o mică fracțiune liberă a cortizolului exercită efectele metabolice specifice.
Organ sau țesut | Rol |
|---|---|
Sistem osos | catabolism: sinteza matricei organice și absorbția intestinală a calciului |
Organe hematopoietice și sistem imun | ↓ numărul de eozinofile și bazofile circulante; ↑ numărul de neutrofile, plachete, hematii; ↑ stabilitatea membranelor lizozomale; ↓ numărul de limfocite circulante (limfopenie) |
Funcțiile superioare ale SNC | necesită prezența acestor hormoni pentru integritatea lor; scăderea cantității lor determină modificări EEG, alterarea personalității și modificări senzoriale |
Tabelul nr. 4.2. Efectele specifice ale glucocorticoizilor asupra unor organe și țesuturi.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Rândul „Sistem osos” e tipărit fără nicio săgeată. E singurul rând din tot capitolul în situația asta: rândul imediat următor, al organelor hematopoietice, are patru săgeți, iar tabelul rolurilor metabolice, mai jos, are alte patru. Aici manualul tace. Cuvântul catabolism, scris în aceeași celulă, dă sensul general al rândului, dar direcția nu e tipărită. Reproducem rândul exact cum stă în carte și nu îi punem noi săgeata: la o grilă „conform tabelului” nu se poate susține nici „↑ sinteza matricei organice”, nici „↓ sinteza matricei organice”, ca și cum ar fi scris pe pagină.
Metabolism | Rol |
|---|---|
Protidic | ↑ catabolismul în mușchii scheletici; ↑ anabolismul în ficat |
Glucidic | hiperglicemie |
Lipidic | ↑ lipoliza; ↑ concentrația acizilor grași liberi plasmatici |
Tabelul nr. 4.3. Rolurile fiziologice ale glucocorticoizilor în metabolismul intermediar.
REȚINE: Cele patru săgeți ale tabelului metabolic sunt toate în sus, dar una singură contează la grilă: pe metabolismul protidic, glucocorticoizii cresc catabolismul în mușchi și, în același timp, anabolismul în ficat. Sensuri opuse, în două organe diferite, în aceeași celulă.
Celula „Glucidic” are un singur cuvânt, hiperglicemie, fără săgeată și fără mecanism. Așa e tipărită și așa se citează.
Hipersecreția de glucocorticoizi determină sindromul Cushing, în care predomină semnele dereglărilor metabolismului intermediar: bolnavii prezintă obezitate, diabet și hipertensiune. Hiposecreția se întâlnește în boala Addison. Rândul din tabel despre creșterea stabilității membranelor lizozomale e cel pe care se sprijină efectul antiinflamator al acestor hormoni, motivul pentru care corticosteroizii se folosesc și ca medicamente.
3. Hormonii sexosteroizi sunt reprezentați de două grupe: unii androgeni, asemănători celor secretați de testicul, și alții estrogeni, asemănători celor secretați de ovare. Acțiunea lor o completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi, iar rolul lor se manifestă în special la apariția și dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. La băieți determină creșterea bărbii și a mustăților, dezvoltarea laringelui și îngroșarea vocii, dezvoltarea scheletului și a masei musculare. La fete stimulează dezvoltarea glandei mamare și depunerea lipidelor pe șolduri și coapse.
MNEMONIC: Cele trei grupe de hormoni corticosuprarenali se leagă de cele trei zone ale corticalei, în aceeași ordine, de la exterior spre interior: glomerulară pentru mineralocorticoizi, fasciculată pentru glucocorticoizi, reticulată pentru sexosteroizi. Zona cea mai groasă, fasciculata, ține grupa cea mai bogată în efecte.
Medulosuprarenala (MSR)
Reprezintă porțiunea medulară a glandelor suprarenale. Anatomic și funcțional, medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri.
Hormonii secretați de medulară se numesc catecolamine: adrenalina (epinefrina), în proporție de 80 %, și noradrenalina (norepinefrina), în proporție de 20 %. Acțiunea lor este identică cu stimularea sistemului nervos simpatic. Principalele acțiuni ale acestor hormoni și mediatori chimici sunt:
Asupra aparatului cardiovascular: produc tahicardie, vasoconstricție și hipertensiune, iar excitabilitatea inimii crește. Adrenalina dilată însă vasele musculare și le contractă pe cele din piele, mucoase și viscere; noradrenalina are predominant acțiuni vasoconstrictoare.
Asupra aparatului respirator: determină relaxarea musculaturii netede și dilatarea bronhiilor.
Asupra tubului digestiv: determină relaxarea musculaturii netede a pereților și contracția sfincterelor. Inhibă majoritatea secrețiilor. Contractă splina și ficatul.
Asupra metabolismului glucidic și lipidic: produc glicogenoliză și hiperglicemie, mobilizarea grăsimilor din rezerve și catabolismul acizilor grași. Adrenalina are efecte predominant metabolice și energetice.
Alte acțiuni: dilată pupila, adică produc midriază, și contractă fibrele netede ale mușchilor erectori ai firului de păr. Produc alertă corticală, anxietate și frică și stimulează sistemul reticulat activator ascendent.
REȚINE: Proporția e 80 % adrenalină, 20 % noradrenalină, deci hormonul dominant al medularei e adrenalina.
Împărțirea rolurilor: adrenalina e cea metabolică și energetică, noradrenalina e cea vasoconstrictoare.
Singura acțiune cu sens dublu e cea a adrenalinei pe vase: dilată vasele musculare, contractă pe cele din piele, mucoase și viscere. Restul acțiunilor vasculare merg într-un singur sens.
MNEMONIC: Pe musculatura netedă, catecolaminele relaxează pereții și contractă sfincterele, atât la bronhii, cât și la tubul digestiv. Peste tot unde e vorba de un tub, tubul se deschide; peste tot unde e vorba de o poartă, poarta se închide.
Atât secreția corticalei, cât și cea a medularei suprarenale sunt stimulate în condiții de stres: stări de încordare neuropsihică, emoții, traumatisme, frig sau căldură excesivă. Acești hormoni au un rol important în reacția de adaptare a organismului în fața diferitelor agresiuni interne și externe.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Manualul scrie „reacția de adaptare”, nu „reacția de apărare”. Diferența nu e cosmetică: e exact perechea pe care se construiește un distractor, în ambele sensuri. Reține cuvântul tipărit.
Figura. Reglarea secreției de corticosteroizi, axul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian.
CUM SE CITEȘTE FIGURA: Schema desfășoară pe verticală axul care comandă corticosuprarenala: intrările de sus ajung la hipotalamus, hipotalamusul pornește adenohipofiza, adenohipofiza trimite ACTH la corticosuprarenală, iar aceasta eliberează cortizol. Culoarea săgeților separă stimularea de inhibiție, iar interesul schemei stă în două locuri: o singură casetă de intrare trimite amândouă culorile, iar cortizolul se întoarce în amonte pe două drumuri deodată.
Ordinea axului, de sus în jos: intrările, hipotalamusul, adenohipofiza, corticosuprarenala, cortizolul.
Aferențele de la receptori pot acționa asupra hipotalamusului în amândouă sensurile, și stimulator, și inhibitor; sunt singura intrare cu dublu sens.
Celelalte două intrări acționează numai stimulator.
ACTH e hormonul treptei dintre adenohipofiză și corticosuprarenală; treapta de dinaintea lui, de la hipotalamus la adenohipofiză, rămâne fără nume în manual.
Cortizolul se întoarce în amonte în două locuri deodată, la adenohipofiză și la hipotalamus, nu numai la unul.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Eroare în planșa manualului. A treia casetă de intrare e tipărită „ritm cardiac”. Corect e „ritm circadian”, ceasul biologic după care secrețiile hormonale urcă și coboară în cursul zilei; STH, de exemplu, iese mai mult dimineața decât seara. Printre aferențele hipotalamice ale axului corticosuprarenal, ritmul cardiac n-are ce căuta. Caseta rămâne cum e tipărită, dar sensul e cel corectat.
REȚINE: Feedbackul negativ al cortizolului urcă în două locuri, nu într-unul: adenohipofiza, unde scade ACTH-ul, și hipotalamusul, în amonte. Când cortizolul crește, ambele se reduc, iar eliberarea de cortizol scade. Asta e bucla de autoreglare a axului.
Tiroida
Tiroida este localizată în zona anterioară a gâtului, într-o capsulă fibroasă, numită loja tiroidei. Glanda are doi lobi laterali, uniți între ei prin istmul tiroidian.
Țesutul secretor, adică parenchimul glandular, este format din celule epiteliale organizate în foliculi, în interiorul cărora se află un material omogen, vâscos, numit coloid. Coloidul conține tireoglobulină, forma de depozit a hormonilor tiroidieni, tiroxina și triiodotironina.
Tireoglobulina este o proteină sintetizată de celulele foliculare. Prin iodarea moleculelor de tirozină din structura tireoglobulinei rezultă hormonii tiroidieni. Sinteza hormonilor și eliberarea lor din coloid în sânge se face sub acțiunea TSH hipofizar.
Între foliculii tiroidieni se găsesc celule speciale, numite celule parafoliculare sau celule „C”, care secretă calcitonina.
REȚINE: Tiroida are două populații de celule și două feluri de hormoni, care nu au nimic în comun.
Celulele foliculare fac tireoglobulina și, din ea, tiroxina și triiodotironina, hormonii care ridică metabolismul.
Celulele „C”, parafoliculare, fac calcitonina, un hormon al calciului. Ele stau între foliculi, nu în peretele lor.
Figura nr. 60. Glanda tiroidă.
CUM SE CITEȘTE FIGURA: Cele două panouri răspund la două întrebări diferite. Panoul anatomic dă raporturile: cei doi lobi stau de o parte și de alta a traheei și se leagă între ei printr-un istm care îi trece prin față, deci glanda o cuprinde, dar nu o acoperă decât în porțiunea de sus. Insertul mărește un punct de pe lobul lateral și arată unitatea glandei, foliculul: un perete de un singur rând de celule și, în mijloc, coloidul.
Foliculii pe care îi arată insertul sunt cei din lobul lateral, deci structura foliculară e a lobului.
Peretele foliculului e un singur rând de celule, iar coloidul umple lumenul dinăuntru.
Pe aceeași secțiune, foliculii sunt de mărimi diferite.
Cei doi lobi sunt laterali de trahee, iar pe linia mediană țesutul glandular trece anterior de trahee, ca istm.
Fiecare lob are, prin urmare, raport medial cu traheea.
Sub glandă, traheea continuă liber în jos, deci glanda acoperă numai porțiunea ei superioară.
Ordinea pe verticală: laringele deasupra glandei, traheea sub ea.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Foliculul, coloidul și celula foliculară sunt trei lucruri diferite, marcate în același loc pe insert. Foliculul e formațiunea întreagă, coloidul e conținutul ei, celulele foliculare sunt peretele. Distractorul clasic pune coloidul pe seama celulelor foliculare sau face din folicul o celulă.
COMPLETARE: Celulele foliculare, cele care fac peretele de un singur rând al foliculului, sunt cubice. Manualul nu o scrie în text și desenul e prea mic ca să rezolve forma celulei, dar faptul se poate cere.
REȚINE: Lobii tiroidei stau lateral de trahee, nu în fața ei, și se leagă între ei prin istm, care trece anterior. Deci fiecare lob are raport medial cu traheea, iar singura piesă așezată în fața traheei e istmul.
Hormonii tiroidieni cresc metabolismul bazal și consumul de energie și au rol în procesele morfogenetice, de creștere și diferențiere celulară și tisulară. Această acțiune se manifestă foarte pregnant la nivelul sistemului nervos.
Efectele asupra metabolismului intermediar sunt: glucidic, hiperglicemie; lipidic, efect hipocolesterolemiant; proteic, catabolism.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Pe metabolismul proteic, manualul scrie o singură dată și fără nicio nuanță: catabolism. Formularea „hormonii tiroidieni realizează și anabolism proteic” e fiziologic apărabilă, dar contrazice litera cărții la două rânduri distanță de tabel. La grilă răspunde catabolism.
Sistem sau organ | Efect |
|---|---|
Aparat cardio-vascular | ↑ forța și frecvența contracțiilor cardiace; vasodilatație |
Mușchi scheletici | ↑ tonusul, forța de contracție și promptitudinea răspunsului, adică reflex de tip miotatic |
Aparat respirator | ↑ amplitudinea și frecvența mișcărilor respiratorii |
Sistem nervos | stimulează diferențierea neuronală, dezvoltarea normală a sinapselor, mielinizarea |
Tabelul nr. 4.4. Efectele specifice ale hormonilor tiroidieni pe sisteme și organe.
REȚINE: Tabelul are trei săgeți, toate în sus, pe cardiovascular, mușchi și respirator. Rândul sistemului nervos nu are nicio săgeată, fiindcă acolo efectul nu e „mai mult”, ci diferențiere, sinaptogeneză și mielinizare.
Singura acțiune vasculară e vasodilatația, tot fără săgeată, și e opusul celei date de catecolamine.
Hipofuncția tiroidiană duce la consecințe variabile după vârstă. Dacă survine la copilul mic, se produce o încetinire a dezvoltării somatice și psihice, care poate merge până la cretinism. Dacă survine la adult, se produce doar o diminuare a atenției, memoriei și capacității de învățare. Indiferent de vârstă, procesele energetice sunt reduse, metabolismul bazal este scăzut, iar țesuturile sunt îmbibate cu un edem mucos (mixedem); pielea devine uscată și îngroșată, se produce căderea părului și apare senzația de frig.
Hiperfuncția tiroidiană este caracterizată prin creșterea metabolismului bazal cu + 100 % și prin tulburări funcționale, date de accentuarea efectelor fiziologice ale hormonilor. În anumite tipuri de hipertiroidism, bolnavii prezintă și protruzia globilor oculari (exoftalmie).
MNEMONIC: Hipotiroidismul se numește altfel după vârstă: la copilul mic, cretinism, cu somatic și psihic afectate; la adult, doar atenția, memoria și învățarea. Mixedemul apare la orice vârstă, fiindcă e consecința metabolismului scăzut, nu a vârstei.
Cifra hiperfuncției e + 100 % metabolism bazal, adică dublul.
O altă afecțiune a glandei tiroide este gușa endemică. Gușa este o creștere anatomică a glandei, însoțită de obicei de hipofuncție. Cauza gușei este prezența, în alimente și în apa de băut, a unor substanțe chimice oxidante, numite substanțe gușogene. Acțiunea acestora se exercită în mod negativ, producând hipertrofia glandei numai în regiunile sărace în iod.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Manualul explică gușa endemică în două feluri, în două locuri. Aici cauza sunt substanțele gușogene, care lucrează numai în regiunile sărace în iod. La disfuncțiile endocrine, de la finalul capitolului, cauza e direct aportul insuficient de iod, iar mecanismul e excesul de TSH, stimulat de nivelurile mici de tiroxină. Ambele sunt tipărite, deci ambele pot fi cerute. Răspunde după formularea din enunț.
Reglarea secreției tiroidei se face printr-un mecanism de feedback hipotalamo-hipofizo-tiroidian.
Calcitonina. La nivelul tiroidei și paratiroidelor au fost puse în evidență celule diferite de restul epiteliului glandular, numite celule „C”. Ele secretă un hormon hipocalcemiant, care ajută la fixarea Ca²⁺ în oase, numit calcitonină.
REȚINE: Celulele „C” nu sunt numai ale tiroidei: manualul le pune și la tiroidă, și la paratiroide. O grilă de tipul „calcitonina este secretată de” are, prin urmare, două glande corecte, nu una.
Paratiroidele
Paratiroidele sunt patru glande mici, situate câte două pe fața posterioară a lobilor tiroidieni. Conțin celulele principale, care secretă parathormonul, și celulele parafoliculare, identice cu celulele „C” de la tiroidă, care secretă calcitonina.
Parathormonul (PTH) este activ asupra a trei organe: osul, rinichiul și tractul digestiv. El acționează fie prin efecte directe, fie prin efectele vitaminei D₃, a cărei secreție o controlează.
Hipercalcemia și hipofosfatemia sunt rezultatul efectelor conjugate ale PTH, obținute pe patru căi:
activarea osteoclastelor, deci scoaterea calciului din os;
creșterea absorbției intestinale a calciului;
stimularea reabsorbției tubulare a calciului în nefronul distal;
inhibarea reabsorbției tubulare a fosfaților anorganici, deci eliminarea lor prin urină.
REȚINE: Cele patru căi ale PTH duc toate în același loc, dar pe două direcții opuse: calciul crește pe primele trei căi, fosfații scad pe a patra.
De aici perechea care se cere: hipercalcemie și hipofosfatemie, în același timp. Cine reține numai calciul pierde jumătate din răspuns.
Hipercalcemia inhibă secreția de PTH, și invers. În caz de hipersecreție, are loc rarefierea oaselor, care pot prezenta fracturi spontane, iar calciul aflat în exces în sânge se depune în țesuturi sau formează calculi urinari.
Calcitonina. Stimulul declanșator al secreției de calcitonină este hipercalcemia, iar rezultatul global al efectelor sale este hipocalcemia.
MNEMONIC: Cei doi hormoni ai calciului pornesc de la aceeași măsurătoare, calcemia, și trag în sensuri opuse.
Parathormonul ridică (hiper-calcemie), calci-tonina coboară (hipo-calcemie).
Amândoi sunt reglați de calcemia însăși: calciul mare oprește PTH-ul și pornește calcitonina.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Paratiroidele conțin două tipuri de celule, nu unul. Celulele principale fac parathormonul, celulele parafoliculare fac calcitonina. Prin urmare, aceeași glandă secretă și hormonul care crește calcemia, și pe cel care o scade. Distractorul obișnuit pune paratiroidele exclusiv pe PTH.
Pancreasul endocrin
Pancreasul este o glandă cu secreție mixtă, aflată în cavitatea abdominală: capul e cuprins în potcoava duodenului, iar coada ajunge anterior de rinichiul stâng. Partea lui endocrină este implicată în controlul metabolismului intermediar al glucidelor, lipidelor și proteinelor și constă din insule de celule endocrine, insulele Langerhans.
Insulele conțin mai multe tipuri de celule secretorii, dintre care celulele α (20 %), care secretă glucagon, și celulele β (60-70 %), care secretă insulină.
Insulina a fost pentru prima oară descoperită de cercetătorul român Nicolae C. Paulescu, în 1921. Pentru redescoperirea ei, în 1923, canadienii F.G. Banting și J.J.R. Macleod au primit Premiul Nobel.
Insulina este singurul hormon cu efect anabolizant pentru toate metabolismele intermediare și singurul hormon hipoglicemiant.
REȚINE: Cele două cifre ale insulelor: α = 20 %, glucagon; β = 60-70 %, insulină. Litera mai mică din alfabet ține procentul mai mic.
Cele două „singurul” ale insulinei se cer împreună: singurul anabolizant pentru toate metabolismele și singurul hipoglicemiant din organism.
Manualul nu dă nicio valoare a glicemiei. Reperul uzual, 65-110 mg/dL, e util la învățat, dar nu se poate invoca drept cifră de manual.
Metabolism | Ficat | Țesut adipos | Mușchi |
|---|---|---|---|
Glucidic | ↑ glicogenogeneza; ↓ gluconeogeneza | ↑ transportul de glucoză; ↑ sinteza de glicerol | ↑ transportul de glucoză; ↑ glicoliza; ↑ sinteza de glicogen |
Lipidic | ↑ lipogeneza | ↑ sinteza de trigliceride și acizi grași; ↑ sinteza enzimelor lipogenetice; ↓ lipoliza | |
Proteic | ↓ proteoliza | ↑ captarea aminoacizilor; ↑ sinteza proteică |
Tabelul nr. 4.5. Efectele metabolice ale insulinei.
REȚINE: Tabelul are 14 săgeți, dintre care numai trei sunt în jos, și toate trei arată același lucru: insulina oprește desfacerea. Sunt ↓ gluconeogeneza în ficat, ↓ lipoliza în țesutul adipos și ↓ proteoliza în ficat.
Restul de 11 săgeți sunt în sus, adică sinteză și depozitare. Ăsta e chiar înțelesul cuvântului anabolizant.
Două celule sunt goale: lipidic la mușchi și proteic la țesut adipos.
Deficitul de insulină, adică diabetul zaharat, constituie o boală metabolică complexă, caracterizată prin valori crescute ale glicemiei la determinări repetate. În evoluția ei prezintă hiperglicemie, glicozurie, poliurie, polidipsie, polifagie, dezechilibre acido-bazice și electrolitice. Complicațiile bolii provoacă și compromiterea morfofuncțională a unor țesuturi și organe de importanță vitală, cum ar fi sistemele nervos, cardiovascular sau excretor.
Excesul de insulină se caracterizează prin hipoglicemie severă, care poate compromite dramatic funcția sistemului nervos.
MNEMONIC: Diabetul zaharat se ține minte pe cei trei poli: poliurie (urinează mult), polidipsie (bea mult), polifagie (mănâncă mult). Înaintea lor stau hiperglicemia și glicozuria, adică zahărul în sânge și zahărul în urină.
Amândouă capetele bolii lovesc același organ: și lipsa, și excesul de insulină compromit sistemul nervos.
Glucagonul are efecte pe toate cele trei metabolisme și, în plus, câteva efecte în afara lor.
Grupă de efecte | Efecte |
|---|---|
Metabolism glucidic | + glicogenoliza; + gluconeogeneza |
Metabolism lipidic | + lipoliza |
Metabolism proteic | + proteoliza |
Alte efecte | + forța de contracție miocardică; + secreția biliară; − secreția gastrică |
Tabelul nr. 4.6. Glucagonul și efectele sale.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Schema glucagonului e singurul loc din capitol unde direcția e marcată cu + și −, nu cu ↑ și ↓. Semnele sunt ale manualului și înseamnă același lucru: + e stimulare, − e inhibiție. Nu le confunda cu semnul unei sarcini electrice sau cu o adunare de efecte.
REȚINE: Glucagonul e oglinda insulinei pe cele trei metabolisme: unde insulina scrie glicogenogeneză, lipogeneză și sinteză proteică, glucagonul scrie glicogenoliză, lipoliză și proteoliză.
Singurul lui efect în minus e pe secreția gastrică. Pe secreția biliară e în plus, deci cele două nu merg în același sens.
Figura nr. 61. Pancreasul.
CUM SE CITEȘTE FIGURA: Pancreasul e desenat transversal, într-o vedere anterioară, deci lateralitatea se citește invers: capul, prins în potcoava duodenului, e pe partea dreaptă a corpului, iar coada pe partea stângă. Aorta și trunchiul celiac ies deasupra marginii superioare a glandei și dispar în spatele ei, semn că pancreasul trece prin fața lor. Insertul mărește un punct dintre corp și coadă și pune alături cele două țesuturi ale glandei, exocrin și endocrin.
Pancreasul are cap, corp și coadă, dar legenda numește numai corpul și coada; capul se recunoaște după duodenul care îl înconjoară.
Capul și duodenul sunt pe partea dreaptă a corpului, coada pe partea stângă.
Aorta și trunchiul celiac trec prin spatele glandei, deci pancreasul are raport posterior cu ele.
Lângă aortă, pe partea dreaptă a corpului, mai trece un vas mare nedenumit în legendă, iar un al doilea reapare sub marginea inferioară a glandei.
Canalul pancreatic principal străbate glanda pe toată lungimea ei, iar canalul accesor e scurt și rămâne în capul ei.
Canalul biliar coboară din vezica biliară, primește ductele hepatice, trece posterior de duoden și anterior de canalul accesor, apoi pătrunde în capul pancreasului.
Insula Langerhans e o zonă mai palidă în masa acinilor, fără vreun contur care s-o despartă de ei.
Acinii sunt țesutul exocrin, secretor de suc pancreatic, iar insula Langerhans e țesutul endocrin.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Ampula Vater și sfincterul Oddi nu apar pe această figură, nici desenate, nici în legendă. Numele canalelor lipsesc și ele: canalul principal se numește Wirsung, cel accesor Santorini, iar coledocul se unește cu canalul principal și se deschid amândouă în ampula Vater, prin sfincterul Oddi. Faptele sunt corecte și se cer, dar nu ca „elemente ale figurii”. Grafia corectă a sfincterului e ODDI, cu doi de „d”.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Vasul albastru de lângă aortă nu e denumit pe planșă. Afirmația „pancreasul are raport posterior cu vena cavă inferioară” nu se poate susține din această figură. Ce se poate susține este raportul posterior cu aorta, fiindcă aorta e etichetată.
Epifiza
Epifiza, numită și glanda pineală, este situată între tuberculii cvadrigemeni superiori, adică între coliculii superiori, și intră în componența epitalamusului.
Anatomic și funcțional, are conexiuni cu epitalamusul, cu care formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar.
Epifiza secretă melatonina, cu acțiune frenatoare asupra funcției gonadelor, și vasotocina, cu puternică acțiune antigonadotropă, mai ales anti-LH. Extractele de epifiză au și efecte metabolice, atât în metabolismul lipidic, glucidic și proteic, cât și în cel mineral.
Epifiza are legături strânse cu retina. Stimulii luminoși produc, prin intermediul nervilor simpatici, o reducere a secreției de melatonină. La întuneric, secreția de melatonină crește, frânând funcția gonadelor.
REȚINE: Amândoi hormonii epifizei trag în același sens: frânează gonadele. Melatonina o face în general, vasotocina o face mai ales prin anti-LH.
Calea prin care lumina schimbă secreția trece prin retină și prin nervii simpatici, nu prin sânge.
MNEMONIC: Melatonina e hormonul întunericului: lumina o scade, întunericul o crește. Ține minte legătura cu somnul și ai și sensul, și consecința: cu cât e mai mult întuneric, cu atât mai multă melatonină și cu atât mai frânate gonadele.
Timusul
Timusul are rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei, adică a dezvoltării individului, până la pubertate. Este o glandă cu structură mixtă, de epiteliu secretor și organ limfatic, cu localizare retrosternală, în mediastin. La pubertate involuează, fără să dispară complet.
În organism are rol dublu: atât de organ limfatic central, cât și de glandă endocrină.
Deși nu au fost individualizați hormoni ca atare, se cunosc o serie de efecte ale extractelor de timus:
acțiune de frânare a dezvoltării gonadelor;
acțiune de stimulare a mineralizării osoase;
efecte de oprire a mitozelor.
Funcțiile timusului sunt puternic blocate de hormonii steroizi, care determină involuția acestui organ.
Unitatea histologică a timusului este lobulul timic, format dintr-o rețea de celule reticulare, între care se află timocite. Acestea sunt celule hematoformatoare primordiale (stem), migrate din măduva hematogenă și transformate, sub influența factorilor locali, în celule limfoformatoare de tip T. Timocitele însămânțează organele limfoide periferice: ganglionii limfatici, splina, amigdalele.
REȚINE: Timusul e singura glandă din capitol la care manualul spune explicit că nu s-a individualizat niciun hormon; se cunosc doar trei efecte ale extractelor, iar unul dintre ele, frânarea gonadelor, e comun cu epifiza.
Traseul timocitelor: pornesc stem, din măduva hematogenă, devin limfocite T în timus, apoi însămânțează ganglionii, splina și amigdalele.
Termenul tipărit e celule reticulare, nu „reticulate”.
MNEMONIC: Timusul merge invers față de restul glandelor: crește în copilărie și involuează la pubertate, exact când hormonii steroizi ajung la vârf. De aici și legătura cauzală din manual: steroizii îi blochează funcțiile. Iar el, la rândul lui, frânează gonadele, adică sursa steroizilor.
Figura nr. 62. Timusul.
CUM SE CITEȘTE FIGURA: Pe linia mediană se succed, de sus în jos, laringele, tiroida, traheea și timusul. Cele două glande nu se ating: între ele se interpune un segment de trahee, iar traheea trece apoi prin spatele timusului. Timusul închide șirul, așezat în spațiul dintre fețele mediale ale celor doi plămâni, adică în mediastin. Poziția lui se descrie, prin urmare, numai prin vecini: traheea în spate, plămânii de o parte și de alta.
Ordinea cranio-caudală: laringe, glandă tiroidă, trahee, timus.
Între tiroidă și timus se interpune un segment de trahee; cele două glande nu sunt în contact.
Timusul e pe linia mediană, în spațiul dintre fețele mediale ale celor doi plămâni, adică în mediastin.
Timusul e bilobat, cu un șanț median vertical care separă cei doi lobi.
Vârfurile plămânilor urcă mai sus decât capătul superior al timusului.
Traheea trece prin spatele timusului, deci timusul e anterior de trahee.
Plămânii sunt laterali de timus, nu inferiori.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Figura timusului nu conține cordul. Enunțuri de tipul „timusul e situat deasupra cordului, conform figurii” nu au acoperire pe planșă; nici sternul nu e desenat. Ce se vede sunt laringele, tiroida, traheea, timusul și cei doi plămâni.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Localizarea în mediastin există numai pe figură. Textul manualului scrie doar „Are localizare retrosternală”; poziția între fețele mediale ale celor doi plămâni se vede exclusiv pe planșă. E din manual, dar din desen, nu din proză, iar la o grilă „conform textului” singura formulare acoperită e retrosternală.
Disfuncții endocrine
Bolile hipofizei. Nanismul hipofizar apare prin secreția inadecvată a hormonului de creștere în perioada copilăriei. Cașexia hipofizară (boala Simmonds) vine din hiposecreția hormonului de creștere la adult; e o suferință rară, caracterizată prin îmbătrânire prematură, provocată prin atrofie tisulară. Gigantismul reprezintă creșterea în exces a corpului întreg sau numai a anumitor segmente, datorată secreției în exces a hormonului de creștere la copil. Acromegalia e cauzată de secreția în exces a hormonului de creștere la adult și se manifestă prin creșterea în grosime a oaselor lungi și a țesuturilor moi, mai ales fața, mâinile și picioarele. Diabetul insipid e provocat de deficitul secretor al ADH; simptomele includ poliurie, polidipsie și dezechilibre ionice, iar tratamentul se face prin aport extern de ADH.
Bolile tiroidei. Boala Basedow-Graves (gușa toxică) implică mărirea de volum a glandei tiroide, asociată cu hipersecreția de tiroxină. În consecință, metabolismul bazal și frecvența cardiacă cresc, persoana scade în greutate și apar hipersudorații. În jumătate dintre cazuri apare și exoftalmia, ca o consecință a edemului retroorbitar și a tumefacției mușchilor extrinseci ai globilor oculari. Mixedemul este rezultatul hipotiroidismului la adult și afectează echilibrul hidroelectrolitic, provocând edem și creșterea volumului sangvin, urmată de creșterea presiunii sangvine; simptomele includ scăderea metabolismului bazal, letargie și tendința de a crește în greutate, iar boala beneficiază de terapie cu hormoni de substituție. Nanismul tiroidian este forma infantilă a hipotiroidismului, cunoscută și sub numele de cretinism, cu creștere întârziată, trăsături faciale caracteristice, dezvoltare osoasă anormală, retard psihic, temperatură scăzută și letargie; diagnosticat precoce, poate fi tratat cu succes cu tiroxină. Gușa endemică se caracterizează prin creșterea de volum a glandei tiroide, provocată de aportul insuficient de iod; dezvoltarea anormală a tiroidei este provocată de excesul de TSH, stimulat de nivelurile plasmatice mici de tiroxină.
Bolile paratiroidelor. Tetania apare din hiposecreția de hormon paratiroidian. Principala cauză o reprezintă îndepărtarea chirurgicală accidentală a paratiroidelor, iar principala consecință este scăderea marcată a calciului plasmatic, fapt ce afectează activitatea musculaturii. Boala Recklinghausen se datorează disfuncției glandelor paratiroide și produce tulburări ale metabolismului calciului și fosforului, ducând la demineralizări osoase, cu hipercalcemie și hipercalciurie; se manifestă prin dureri osoase, fracturi patologice, cifoscolioză, calcificări renale, ale arterelor și ale țesutului periarticular, osteoporoză.
Bolile suprarenalelor. Sindromul Cushing definește hipersecreția de corticosteroizi și este provocat, de regulă, de tumori ale cortexului adrenal sau de hipersecreție de ACTH. Se caracterizează prin afectarea metabolismului lipidic, glucidic și proteic; pacienții prezintă hipertensiune, hiperglicemie și astenie musculară, iar modificările metabolice conferă aspect împăstat și provoacă fața „în lună plină” și ceafa „de bizon”. Modificările pot fi induse și iatrogen, la pacienții tratați pentru afecțiuni inflamatorii cronice cu corticosteroizi; terapia are drept fundament proprietățile antiinflamatorii și de scădere a răspunsului imun ale acestei grupe. Sindromul androgenital, de regulă asociat sindromului Cushing, se datorează secreției în exces de hormoni androgeni: la copii determină pubertate precoce și hipertrofierea organelor genitale externe, cu îngroșarea vocii și pilozitate în exces, iar la femeia adultă apare pilozitate facială.
Boala Addison se datorează secreției inadecvate atât a mineralocorticoizilor, cât și a glucocorticoizilor, ceea ce determină hipoglicemie, dezechilibru al balanțelor sodiului și potasiului, deshidratare, hipotensiune, scădere rapidă în greutate și astenie marcată. O persoană care suferă de această boală și nu este tratată cu corticosteroizi poate muri în câteva zile, prin deshidratare severă și dezechilibre electrolitice majore. Un alt simptom este hiperpigmentarea cutanată, provocată de secreția în exces a ACTH-ului și, posibil, a MSH-ului, care provin din aceeași moleculă, prin clivaj enzimatic, ca rezultat al absenței feedbackului negativ realizat de corticosteroizi asupra adenohipofizei. Boala Conn înseamnă tulburări ale metabolismului electrolitic, provocate prin hipersecreția de aldosteron. Diabetul zaharat este o disfuncție a pancreasului endocrin, constând din incapacitatea organismului de a oxida glucidele.
Boală | Glandă | Dereglare |
|---|---|---|
Nanismul (piticismul) hipofizar | hipofiză | hiposecreție de STH la copil |
Cașexia hipofizară (boala Simmonds) | hipofiză | hiposecreție de STH la adult |
Gigantismul | hipofiză | hipersecreție de STH la copil |
Acromegalia | hipofiză | hipersecreție de STH la adult |
Diabetul bronzat | hipofiză | hipersecreție de ACTH |
Diabetul insipid | neurohipofiză | deficit de ADH |
Boala Basedow-Graves (gușa toxică) | tiroidă | hipersecreție de tiroxină |
Mixedemul | tiroidă | hipotiroidism la adult |
Nanismul tiroidian (cretinismul) | tiroidă | hipotiroidism la copilul mic |
Gușa endemică | tiroidă | aport insuficient de iod, cu exces de TSH |
Tetania | paratiroide | hiposecreție de parathormon |
Boala Recklinghausen | paratiroide | disfuncție paratiroidiană, cu hipercalcemie |
Sindromul Cushing | corticosuprarenală | hipersecreție de corticosteroizi |
Sindromul androgenital | corticosuprarenală | hipersecreție de hormoni androgeni |
Boala Addison | corticosuprarenală | hiposecreție de mineralocorticoizi și de glucocorticoizi |
Boala Conn | corticosuprarenală | hipersecreție de aldosteron |
Diabetul zaharat | pancreas endocrin | deficit de insulină |
Tabelul nr. 4.7. Disfuncțiile endocrine din tot capitolul, pe glande.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Cele două nanisme nu se confundă. Nanismul hipofizar vine din lipsa de STH: talie 1,20-1,30 m, proporționat dezvoltat și cu intelectul normal. Nanismul tiroidian, adică cretinismul, vine din hipotiroidism la copilul mic: creștere întârziată, dezvoltare osoasă anormală și retard psihic. Diferența care le desparte la grilă e intelectul.
REȚINE: Trei boli au același nume de familie și glande diferite: boala Conn e hipersecreția de aldosteron, boala Addison e insuficiența globală a corticosuprarenalei, boala Simmonds e hiposecreția de STH la adult.
Iar hiperpigmentarea din boala Addison nu vine de la suprarenală, ci de la ACTH și MSH, eliberate în exces fiindcă lipsește feedbackul negativ al corticosteroizilor. E singurul loc din capitol unde cele două se explică una prin alta.